Viata merita traita pentru astfel de momente

Am avut o saptamana nebuna la birou, am plecat numai tarziu de la munca. Ieri, cand am ajuns acasa, beibi m-a certat ca nu mai accepta sa ajung acasa la ora aia (21:30). Azi am fost la un curs unde profu mi-a spus ca nu imi mai accepta temele deci exista riscul sa nu intru in examen.

Acum 10 minute am simtit ca traiesc, ca nu mai exista nicio grija in lume, ci numai fericire si speranta.

Plec de la rahatul de curs, ajung in Obor (o zona care ma face sa ma simt prost tot timpul) unde ploua, iar mie imi era foame. Intr-un final vine ratb-ul, urc, ma duc in sectiunea de mijloc langa  geam, imi scot cartea si incep sa citesc. Langa mine un pustiulica, grasunel, cu fata alba si ochi mari albastri, cu caciula si fular alb pufoase. Mie nu-mi plac copiii plinuti, dar asta era simpatic. Cum eram eu acolo concentrata sa gasesc pagina la care am ramas si citeam, un degetel mic si bondoc ma tot zgaria pe maneca de la cojoc. Ma uit la el, se uita la mine, ne zambim. Se intoarce spre mama lui, care se uita intr-o revista, si incepe sa o intrebe “Dar aici ce scrie?… Dar aici? Aici scrie copii, nu?… pentru ca sunt jucarii.” Mama lui spune “Nu, aici scrie pret.” Mai sta, se uita la mine, ma uit inapoi zambind, si se intoarce repede la mama lui si ii spune “S-a uitat la mine, ai vazut?”, dupa care sosoteste ceva cu mama lui. Se inclina cu capul astfel incat sa imi vada fata aplecata asupra cartii si spune “Mama, dar nu citeste din gura, doar se uita, nu citeste.” Urmeaza o serie lunga de explicatii, cum ca oamenii mari citesc in gand si nu mai misca gura, si o serie lunga de “de ce”-uri, timp in care eu rad in fular, incercand sa prind fiecare sosoteala. Urmeaza o serie de desen pe geamul aburit al autobuzului in care el deseneaza, scrie, face scheme de x si o. Ii face o inima mamei lui dupa care se intinde, ii da muuulte pupaturi pe obraz si intreaba cu o curiozitate sincera “Cum s-a simtit!”.

In cele din urma, reia obiceiul de a-mi zgaria incet cojocul, ma uit la el si imi spune “Buna!”. Aflu ca il cheama Adi, are 5 ani, merge la gradinita in grupa mare, merge “incolo si incoace”, in vacanta de vara merge la mall si cumpara haine si incaltari… “din astea”. Imi deseneaza si mie o inima si se semneaza “ADI”. “Din pacate”, zic “eu trebuie sa cobor la prima. Dar ma bucur mult ca te-am cunoscut.” “Si eu ma bucur si o seara frumoasa!” Acea urare a fost urarea cu cel mai mare efect de pana acum pentru ca mi-a facut intr-adevar seara frumoasa. Si, mai mult decat atat, s-a intins repede si mi-a dat un pup pe obraz. Acum stiu cum s-a simtit mama lui cand a pupat-o. Cel mai pufos si dulce pupic de la un copil. Mama lui, cu mult bun simt, spune “Ne cerem scuze daca v-am deranjat!”, moment in care amandoi intrebam: de ce sa ma fi deranjat. Eu ii fac cu ochiul si el da din cap cum ca nu m-a deranjat el pe mine.

Am coborat din autobuz cu un zambet de la o ureche la alta. M-am uitat la autobuz pe masura ce pleca din statie  si am vazut ca pustiulica s-a dat jos din scaun, s-a dus la usa si imi facea din mana. I-am facut si eu cu mana si, cand am ajuns in liftul blocului, mi-au dat lacrimile de fericire.

Nu stiu cum v-a facut pe voi sa va simtiti aceasta poveste cu multe detalii… dar a fost cea mai frumoasa experienta, complet neasteptata, din viata mea, cel putin din foarte lungul ultimul timp.

Multumesc, Doamne!