„Ce frumoasă despărțire”

Prietena mea din copilărie (pot să spun că s-a dovedit a fi cea mai bună prietenă a mea), de care mă despart 500 km dar ne citim imediat la o convorbire telefonică, s-a despărțit recent de prietenul ei, cu care era de 4 ani. Am rugat-o să scrie un post pentru acest blog. De ce? Pentru că reușise să conștientizeze și recunoască anumite aspecte ale unei relații. Mai jos aveți postul ei și melodia dispoziției sale.

„Poate am trecut prea usor peste momentul asta, dar acum imi dau seama ca despartirea s-a intamplat treptat: prima oara a fost o despartire spirituala, urmata de una fizica, iar climaxul le-a impreunat pe cele doua. Tot acum realizez ca despartirea era iminenta si ca s-ar fi putut intampla mai repede, lucru pentru care ma invinovatesc dar cu care ma si consolez. Ma invinovatesc pentru ca am pierdut atata timp, stiind ca relatia se termina si suntem mai mult spectatori decat actori, dar ma consoleaza gandul ca macar am incercat. Nu pot spune ca nu am incercat, ba chiar am facut multe eforturi si mai multe compromisuri decat ar fi fost necesar.

Despre o relatie ar trebui scrise numai lucruri frumoase. Dar hai sa fim sinceri: cate chestii nespuse realizezi ca se aduna la sfarsit? Pentru mine, relatia a avut multe neajunsuri dar si multe aspecte pozitive; in ce pondere era fiecare nu stiu, dar stiu ca ne era foarte bine, apoi ne era bine, ca la sfarsit sa ne fie ori foarte bine ori groaznic de rau, high ups and low downs, cum ar zice americanistii mei. Despartirea noastra a fost foarte frumoasa, daca se poate spune asa: am fost foarte civilizati, am si plans impreuna ca doi copii, ne-am consolat (nu ma refer la vreo experienta sexuala), am ajuns la concluzia ca asa ne e mai bine si chiar cand am inceput sa ne caram lucrurile de la locul nostru, ne-am ajutat. A fost chiar ciudat sa impartim lucrurile cumparate impreuna, sa numaram tacamurile si sa le impartim la doi, dar a fost foarte frumos sa ne pastram cadourile primite unul de la celalalt.
El a fost un gentleman si chiar si acum vorbim la telefon, doar ca nu pe acelasi ton. Nu putem fi radicali dupa aproape 4 ani in care am fost cei mai buni prieteni, iubiti, colegi de apartament si tot ce era nevoie pe moment. Sunt convinsa, din cate vad acum, ca el trece mult mai greu peste momentul asta si ca ma considera oarecum vinovata de situatia actuala, dar sunt la fel de convinsa ca o sa-i fie foarte bine. Simt in glasul lui frustrare, furie, procese de constiinta, monotonie si vina. Dar vina ne apartine amandurora, asta-i sigur. Eu sunt perfectionista si el se multumeste cu putin – e evident ca nu puteam construi impreuna, nu?
Scriu randurile astea cu mintea limpede si pe masura ce scriu sunt din ce in ce mai convinsa ca o hotarare mai buna nu as fi putut lua. Ma bucur de mine, de independenta mea si de increderea pe care mi-am demonstrat ca o am in mine, pentru ca acum ceva timp as fi crezut ca nu mi-ar fi bine fara el. Acum ma gandesc la mine, iau deciziile in functie de ceea ce vreau eu si imi fac planuri pentru viitor. Viitorul mai indepartat sigur va aduce o alta relatie, dar de data asta stiu ce sa fac si ce sa nu fac…teoretic. Oricum, ideea este urmatoarea: barbatul cu care voi avea urmatoarea relatie serioasa trebuie sa stie sa danseze tango sau macar sa vrea sa invete, sa stie sa gateasca, sa fie un barbat de succes si sa stie sa ma iubeasca. Asta e planul.”