Cand eram mica, mama a avut grija sa invat de toate: pian, inot, mersul pe bicicleta, pe role, pe patine. Ma duceam cu patinele pe un lac inghetat la bunica, dupa ma intorceam sa ma uit la campionatele de patinaj artistic, langa soba. Nu am invatat sa schiez, insa.
In vara lui 2012 am gasit un voucher la Bansko, Bulgaria… pentru 2013. Bansko are una din cele mai bune partii de schii pentru incepatori din Europa. Primul lucru pe care il aveam in plan pentru noul an era sa invat sa schiez. Habar nu aveam ce inseamna, la birou am colegi care merg si schiaza, se dau cu placa, insa eu nu am simtit nevoia niciodata sa ma arunc la vale de pe un varf de munte, stand cu picioarele legate de ceva alunecos. Dar candva trebuia sa o fac si pe asta. De fapt, cand e un bun inceput pentru a invata sa schiezi?
Se pare ca daca esti suficient de puternic sa stai pe picioare, esti suficient de puternic sa stai pe schiuri. Acum pe bune, cu cat avansezi in varsta, cu atat riscul sa iti fie frica sau sa fii anchilozat cresc. M-am inscris la scoala de schi (care a costat mai mult decat sejurul), iar in grupa eram eu, o bulgaroaica (prietena a mentorului) si 8 israeliti. Varste de la 20 la 40 de ani. Dar cand ne-am asezat in linie pentru prima lectie, niciun detaliu nu a mai existat. Toti eram o ceata de gaste urate, care merg cracanat, purtate de vand, dupa lebada principala.
Primele doua ore au fost groaznice. There is no easy way to put it. Picioarele te dor groaznic de la bootsi. Pozitia pentru mine a fost un chin, mi-a zis instructorul ca nu trebuie sa stau pe spate, dar cum sa ma sprijin pe tibie cu toata greutatea?!?! Nu pic in nas?!? D’oh! Iar in primele doua ore am tarat schiurile pe zapada sa ne obisnuim cu ele, apoi am mers lateral, apoi am invatat sa cadem si sa ne ridicam, apoi sa alunecam pe o “vale” pe care nicio picatura de apa nu reuseste sa alunece… dar eu am reusit sa cad. La pauza, prietenii mei de la alte grupe de avansati au crezut ca mi s-au inecat corabiile… si cam asa era.
Vestea buna este ca progresiv mi-a placut… cam direct proportional cu durerea… dar atunci cand aluneci e foarte frumos. Ultima zi m-am trezit cu cea mai grea febra musculara, totusi, la 4 ore dupa inceperea antrenamentului, porneam la drum pe prima mea partie: 7 km de partie albastra, cu portiuni putin abrupte, dar foarte frumoasa si care mi-a adus o mare multumire de sine.
Recomandarile mele pentru alti incepatori:
– NU INVESTI in altceva decat un monitor; nu lua echipament, inchiriaza; nu iti lua un curs de 6 zile, 3 sunt suficiente sa iti dai seama daca poti sa schiezi si daca iti place.
– Poti sa te duci si tabula rasa pe partie, cum am fost eu, sau poti sa te documentezi putin. Recomand acest post. Pozitia in acei bootsi e foarte importanta si fa tot ce poti sa fii sigur ca o prinzi de la primele ore.
– Nu vei putea manca, dar vei simti nevoia de dulce. Ia-ti un baton de ciocolata sau cereale la tine… si niste tarie. I kid you not!
– Nu te demoraliza. Unii invata mai repede, altii mai greu. Nu esti in competitie. Eu am luat toti stalpisorii intre picioare la proba de slalom, dar cand am ajuns pe partie simteam ca ajunsesem sa fiu in control. Zambeste chiar daca dai cu fundul de zapada sau aluneci jumatate de partie pana te opresti.
– Daca poti, alege sa ai un spa la hotelul tau. O sauna si o piscina mi-au ajutat muschii sa isi revina.
– Nu iti pune 7 pulovere pe tine. Eu asa am crezut si am transpirat ca un cal in prima zi. Un tricou sa absoarba transpiratia, un pulovar mai subtire deasupra si geaca de schi sunt suficiente. Imprumuta un costum de schi. Blugii nu sunt o alegere prea buna cand dai mult cu fundul de zapada.
Recent ma uitam la un interviu cu Arianna Huffington de la CES din Las Vegas. O admir mult pe cucoana pentru imperiul pe care l-a creat. A vorbit foarte relaxat, natural, in acelasi interviu si-a recunoscut unele puncte slabe si ce face sa lupte cu ele. Daca spun ca avea incredere in ea e cumva “understatement”. Pur si simplu se vedea ca se simte bine in pielea ei. Desi e un lucru atat de natural, cati dintre noi se bucura de un astfel de privilegiu: te simti bine in pielea ta si ai incredere sa te exprimi.
Subiectul increderii in sine este unul recurent, nu doar pentru adolescenti. Atunci cand un grup de baieti de pe strada mi-au spus “Fata, esti frumoasa, dar te strica ochelarii”, am renuntat la ei in ziua urmatoare. Azi port lentile de contact. Recomandat este sa nu iei in seama ce spun altii, sa fii constient de propriile valori. Dar ce faci atunci cand parerea ta este pusa sub semnul unor talpi de bocanc?
De aceea astfel de personaje, precum Arianna Huffington, imi ies in evidenta. Si atunci m-am uitat si la cealalta extrema, a celor care aparent nu au nicio opinie, care ridica din umeri, care raman impasibili. Nu te nasti asa, oamenii sunt facuti sa aiba ratiune, o judecata, mai buna, mai rea, insa lucrurile din jurul lor ii fac cel putin sa aiba o senzatie.
Atunci de ce unii par sa nu aiba niciodata o opinie, doar sa ridice din umeri? In conditiile sensibilitatii crescute si a empatizarii patetice dintr-o perioada de viata a unui om, raspunsul e doar o chestie de feedback repetat. J. J. Rousseau a spus ca oamenii se nasc buni, insa societatea ii perverteste. Cred asta la fel cum cred ca oamenii din jurul nostru ne pot ajuta sa fim mai buni sau mai… stersi. Daca in mod repetat nu ti se cere, nu se tine cont de parereata sau esti contrazis, iti cam bagi picioarele si in “libera exprimare”, si in parerea altora despre tine si valoarea adaugata pe care ar trebui sa o aduci.
De aceea cred ca vezi oameni pe la 40-50 de ani, functionari aplecati, care iti spun ca “te mananca in fund sa vorbesti in loc sa stai in banca ta”. Si oricat le povestesti tu despre dreptul la replica, verticalitate, autonomie sa nu te ia altii de prost, ei iti spun, si pe buna dreptate, ca stiu mai bine si viata le-a aratat ca e mai comod si linistit sa faci ce zice sefu’. Pana la urma, daca gresesti, e vina lui.
Nu stiu care e solutia. Una la care m-am gandit este sa pleci de langa oameni care nu te asculta. Ce sens ar avea sa stai?… asta daca vrei sa vorbesti. Cine stie… poate asta e motivul pentru care Arianna Huffington si-a facut trust media: sa fie ascultata.
Ca sa nu acaparam site-ul cu sentimentalisme, diversific cu pasiuni… nu, nu din alea, ci cu lucruri care ne fac placere. Tot la prostii zboara mintea. 🙂
In prima zi din an am facut bezele si prima mea foccacia. Nu a fost un chin si nu am pierdut un pariu. Una din pasiunile mele este gatitul.
Pentru ca nu vreau sa imi fac un blog de “gateala” si nici sa postez pe Facebook ce mananc, am ajuns la concluzia ca aici e cel mai bun loc. De fapt acestea au fost argumentele 2 si 3. Cel mai important argument este ca recent am intalnit un cuplu tare frumos, se inteleg, toate buna, insa am vazut o lipsa de rabdare/intelegere/respect pentru pasiunile celuilalt. Nu poti sa te caci in placerea omului, de aceea nu pot sa spun de suficiente ori cat de important este sa lasi personalitatea celuilalt sa se exprime cat mai mult. Ca ii plac motoarele, masinile, jucariile de tot felul, sa faca origami sau sa se uite la documentare despre musca tete, ca ii place sa faca bijuterii din macaroane, modele pe unghii, sa se uite la “Neveste disperate” sau… sa gateasca, important este sa il lasi pe celalalt sa isi faca damblaua, altfel vor creste frustrari, celalalt se va inchide in el, nu va mai avea incredere in partener and it’s all downhill from there.
Intregul blog a pornit de la ideea cercurilor suprapuse: atunci cand pastrezi lucruri pentru tine, automat iti impingi partenerul afara din perfectiunea relatiei. Atunci cand cercurile nu mai sunt suprapuse, tu nu mai esti 100% sincer cu celalalt. Motivele pentru care ai face asta sunt multe si uneori iti e greu sa le exprimi. Pentru ca nu e niciodata unul.
Nu stiu cum sa explic de ce tocmai eu, cea care a facut acest blog, acest concept si care crede in aceasta filosofie de relatie sunt cea care nu mai sunt 100% deschisa. E contrar a tot ceea ce predicam sau credeam. Niciodata sa nu spui niciodata, m-a invatat viata… pentru ca acolo unde tu nu ai aratat intelegere, roata se va intoarce si vei avea nevoie de intelegere.
Eu nu mai sunt sunt 100% deschisa si am simtit-o amandoi. Eu nu pot sa mint, nu pot sa ma prefac si nici nu vreau, pentru ca viata e prea scurta sa ne pacalim. We might as well face it si de-asta scriu acest post. Ca sa ma ajute sa scriu lucrurile, pentru ca nu stiu sa duc un discurs. Pentru ca imi e mai greu sa port o conversatie decat sa scriu idei.
“Odata ce ai luat o hotarare, nu te mai uiti peste gard”, am auzit recent vorba asta si mi-a ramas in minte…. Ai putea sa o contrazici pe multe cai, pentru ca pierzi oportunitati, pentru ca ai ochelari de cal, pentru ca e vorba unui om las si comod… de fapt e vorba unui om curajos si cu coloana vertebrala. Nu te mai uiti peste gard, pentru ca ai luat o decizie in cunostinta de cauza si faci lucrurile sa mearga. Daca nu, iesi pe poarta, dar nu te uiti peste gard.
Eu m-am uitat peste gard si am vazut oamenii superficial, situatii superficial, fara de fapt sa le dau un context corect. M-am uitat la barbati care duc discutii captivante, dar care nu sunt nimic mai mult decat discutii captivante. Dar pe care le ai atat de rar, incat crezi ca ele conteaza cu ceva in viata mai mult decat hranirea propriului orgoliu. M-am uitat la femei care sunt de succes, care au un cuvant de spus in profesia lor si care fac bine ceea ce fac, dar nu am vazut si sacrificiile si minusurile care vin cu pretul “succesului”. M-am uitat la altii, uitand ca eu sunt eu, cu propriile mele valori, cu propriile mele mecanisme. Uitand de mine. Uitand de ceea ce ma echilibreaza.
L-am asociat pe EL cu ceea ce sunt sau nu sunt altii. M-am asteptat sa fie cum el nu vrea sa fie. Si imi dau seama ca nici eu nu vreau ca el sa fie asa. Ca de asta imi place de el: este altfel, gandeste altfel si atunci cand toata lumea este purtata de val, el vede realele proportii si nu se pierde cu firea… si multimea. Ca are o privire proaspata tot timpul si ca ramane rational atunci cand eu ma agit… eu sau altii. Si de asta e echilibrul meu, de asta il iubesc de 7 ani, uneori mai mult, alteori mai putin, dar gandul ca nu o sa mai fie langa mine ma sperie si nu vreau sa se intample.
Ceea ce m-a echilibrat tot timpul a fost cel de-al doilea cerc, care a avut si rabdare, intelegere, si nervi si orgoliu. Dar avem 7 ani in care cercul meu a fost mereu 100 % deschis si primitor. Pana acum pentru mine a fost simplu, si nu depindea decat de el sa revina sa ne suprapunem. Acum eu sunt cea care l-a impins si nu depinde decat de mine sa revin. Scuze imi gasesc usor: sunt tanara si vad lucruri noi, situatii in care nu am mai fost pusa si nu stiu cum sa reactionez. Dar atunci cand ai un echilibru, o valoare certa, gasesti un mod de a raspunde lucrurilor noi fara sa te uiti peste gard, ci apreciind ceea ce ai.
Nu stiu sa port o discutie bazata pe argumente, nu stiu sa gestionez o situatie dificila, eu vreau o rezolvare rapida si sa revenim la zambete si glume, pentru ca asta ne ajuta sa trecem peste cele mai dificile momente. Dar nu poti sa zambesti si glumesti decat daca esti deschis fata de un om. Iar eu aleg sa fiu.
The irony! Ultimele doua posturi sunt despre cum dormim noi doi si acest post este despre cum dorm singura.
Cum e si normal intr-o relatie, domnul meu a plecat pentru cateva zile de acasa cu treaba. Eu in week-end am fost singura. Aseptam momentul pentru ca nu am mai fost singura acasa de ceva timp si momentele de genul asta iti permit sa faci mai multe lucruri spontane, dupa bunul plac, iti permit sa te organizezi singur si sa vezi cum ti-ai iesit de fapt din mana sa fii singur.
Aseara a fost liniste. Dupa o zi in care am fost mai mult plecata, am ajuns acasa si m-am uitat la n’spe mii de seriale din West Wing. Seara a fost liniste. Foarte liniste. Drept pentru care mi-am facut o lista de “to do” pentru azi, ca e simplu sa pierzi timpul si maine e luni deja (CACAT!).
Am facut tot ce mi-am propus sa fac pentru azi, acum stau linistita, intr-o atmosfera “aristocrata” si scriu acest post si totusi am impresia ca am pierdut toata ziua. Ai mai mult timp cand esti singur. E bine: beau un pahar de vin, dansez, la 10 o sa ma uit la gimnastica si o sa tin pumnii “fetelor” si dupa nu stiu ce vreau sa fac. Nu vreau sa vina ziua de luni, asa ca poate o sa imi pun filmul Headhunter, care am auzit ca o sa fie bun.
Insa orice as alege sa fac in seara asta, cand o sa ma bag in pat o sa fie liniste. Si asta e cea mai grea parte. Cum spuneam si in postul anterior, te obisnuiesti sa dormi cu un om 5 ani si vin seri in care dormi singur si e liniste. Si te gandesti cum e ca dupa zeci de ani in care dormi cu cineva, sa dormi singur.
E liniste, iar intamplarea face sa ajung la melodia asta.
Asa am eu norocul asta, sa ma potrivesc cu EA de minune: la alegeri (alegem aproape intr-un glas), la muzica (Jamiroquai imi place si mie, in cele din urma), la calatorii, la culori, la mancat (ea la gatit eu la consumat, da’ tot o completare e), la visat cu ochii deschisi, la sex. Si la dormit.
Adica impreuna dormim bine. Insa ne-ar mai trebui ceva:
Astfel bratul nu mai amorteste.
Ei o astfel de saltea m-ar scapa si pe mine de amortirea bratului…In fine. Pana atunci, m-am uitat peste youtube sa vad cum ne invata niste francezi sa dormim. Ete:
Azi a fost pentru a mia oara filmul “Something’s gotta give”, iar intr-una din scene Jack Nicholson dormea in lingurita cu Diane Keaton. EL imi spune plin de afectiune ca dorm ca noi. Eu ii spun plina de cinism ca toti iubitii dorm asa. Dupa aproximativ 5 ani de dormit impreuna, tot nu cred ca avem o pozitie unica intre toate cuplurile din lume.
In schimb acum 6 ani, in prima seara in care am dormit impreuna, am dormit ca naiba! Ne-am tinut de mana toata seara, ceea ce a fost frumos pentru ca ne doream sa sidormim impreuna. In schimb, amorteam si ne chinuiam sa schimbam pozitia fara al trezi pe celalalt.
Faptul ca dormi seara cu partenerul nu e supralicitat, chiar conteaza si ajuta mult intr-o relatie. Vesnicul pup inainte sa bagi cornul in perna iti spune ca totul e ok. O mana pe fund in timp ce adormiti poate face minuni. 🙂
Atunci cand ai 6 ani de relatie, intrebari de genul: “Dar voi cand va casatoriti?” vin din ce in ce mai des. Cand el are 32 de ani si prietenii nostri pun de un plod, intrebari de genul: “Da’ voi pe cand unul?” nu te mai surprind.
Aseara am fost la o nunta unei colege de birou cu care sunt colega inca de la primul loc de munca. O fata hotarata si ambitioasa, care desi a intalnit un barbat cam cu 20 de ani mai mare decat ea acum mai bine de jumatate de an, a stiu ca el e omul cu care poate face o casa si o familie. Actele au fost semnate, iar jr. va face ochi peste cateva luni.
Stand cu EL la masa, alaturi de colegi, a venit omniprezenta intrebare: “Voi cand aveti de gand?” Binenteles, zambesti, faci o glumita si dupa explici ca nu ne grabim, ne e bine asa. Lucru adevarat. Gandind pragmatic, cand o sa avem nevoie de un credit, o sa facem in schimb nunta. Si nu ne grabim. In momentul asta, fiecare se concentreaza pe cariera lui: eu sunt inca la inceput si el este la un nou inceput.
Dar totusi, care sunt planurile noastre de viitor?… La prima noastra intalnire, cand inca nici nu se sarutasem, el imi povestea ca tocmai a iesit dintr-o relatie lunga si nu vrea sa se casatoreasca pana la 35 de ani. Atunci am pus si eu ca pentru mine, 27 de ani este varsta la care vreau sa incep o familie. Coincidenta face ca atunci cand eu o sa am 27, el o sa aiba 35. Prin urmare am hotarat ca in 3 ani probabil ne vom casatori… daca ne punem la punct si carierele in acest timp.
Ramaneti aproape si in 3 ani veti vedea daca ne casatorim… sau nu!
Tocmai am citit un nou articol (din FHM) despre parul pubian. Din moment ce acesta e un blog de cuplu, nu vad o problema de pudism in a scrie despre asta.
Nu inteleg de ce exista loc de discutii pe subiect. Nu cred ca are sens sa vorbim despre moda sau trenduri in “aceasta directie”. Ai o problema si nu suporti durerea, ok, nu te epilezi, pot sa inteleg asta. Dar macar te tunzi. Alegi sa te faci numai pe linia de bikini, bravo. E bun si asa! Vrei sa fii soft as a baby? Mi-nu-nat!
Discutia din FHM se ducea insa in directa “tufei” (asa scria, asa redau. cu ghilimele). In anii ’70 a fost “tufa”, in anul ’80 “triunghiul”, in ’90 “pista”, in ’00 “zero”. Parerea lor este ca “tufa” revine.
Considerand ca vine vara, cu mare, cu soare si caldura, eu imi doresc sincer sa nu revina. De fapt credeam ca este un subiect de mult inchis, mai ales ca tehnologia a evoluat. Nu cred ca este vorba de trend, ci de igiena. Daca nu suporti ceara si epilatul, sfatul meu este sa te tunzi. De dragul tau si al prietenului tau. Oricum, abia astept sa vad pictorialul in FHM cu prima super tipa super paroasa! Ca in multe alte privinte, FHM a ramas in urma si cu acest subiect. O buna documentare a prezentului pubian-cotidian ne-o da The Atlantic inca din iarna.
Cercuri Suprapuse 